luni, 9 martie 2015

Pe cine deranjeaza ora de religie?

       Toată lumea ține să explice pe ce temeiuri crede că e mai bine fie să se facă, fie să nu se facă ora de religie în școlile românești,astfel că am fost inundați de numeroase articole pe această, fiecare în parte vrând să tranșeze problema într-un mod clar și definitiv. Argumentele împotriva predării Religiei în școli se mișcă între ignoranță, prostie și rea voință, fiind greu de ales ce a prevalat în mintea celui ce se exprimă. Ceea ce este clar deocamdată, este că nimic nu-i poate opri pe activiștii atei, își fac programul lor neabătut, chiar dacă 90% dintre români se opun ideilor pe care le propagă. Aș vrea să mă opresc puțin asupra câtorva din argumentele aduse împotriva orei de religie, chiar dacă pericolul a trecut, și chiar dacă s-a dovedit că ei nu reprezintă decât un procent destul de mic din populație. să ne amintim totuși că, atunci când au instaurat comunismul ateu, comuniștii erau mult mai puțini și decât ateii de azi, și totuși au putut să controleze poporul acest timp de 45 de ani.

       Printre motivele cel mai des invocate se numără libertatea de conștiință. Aceasta ar fi grav afectată, mai ales în cazul celor mai mici școlari, care nu ar avea formată capacitatea de a discerne cu propriile lor puteri, și astfel ar prelua otova tot ce le livrează formatorii lor mai mari. În acest fel ar cădea pradă manipulărilor pe care ora de religie le presupune prin însăși existența ei. Prin urmare ar trebui feriți de orice le-ar putea aminti micuților școlari de Dumnezeu. Astfel că, într-un mod a cărui absurditate a devenit greu de perceput, din cauza desei repetări, orice referință la Dumnezeu este înțeleasă ca lucrul cel mai nociv pe care un copil îl poate suferi în cursul educației lui.

       Pentru unii religia trebuie eliminată de tot, ca să putem și noi, în fine, să devenim civilizați. În acest caz civilizația ar presupune, după cum spune Alina Mungiu Pipidi, pasta de dinți și prezervative, dar ar exclude credința în Dumnezeu, o reminiscență a înapoierii noastre culturale care ar trebui eliminată. Pentru asta ar trebui, crede distinsa doamnă, ca o minoritate activă și care înțelege rostul vremurilor, să dispună ce are de făcut imensa majoritate a populației, care se menține totuși pe poziții retrograde. Credința e ceva înapoiat, cu toate că există chiar membri ai Academiei Române cărora nu le e rușine să-și afirme credința, cum este de pildă domnul Dan Berindei, în videoclipul de susținere a orei de religie.

          Alții însă, mai puțin tranșanți, dau o șansă și religiei, dar o amână pentru o vârstă mai coaptă. În clasele primare ar fi prea devreme pentru ca oamenii să poată alege, ei încă n-au discernământul și maturitatea necesară ca să poată face o alegere în cunoștință de cauză. Astfel, elevii devin victime ale unui program școlar de manipulare a sufletelor. Iar în clasele mai mari, vin alții să ne spună, n-are rost s-o mai faci, acolo deja ar trebui să le predai istoria comparată a religiilor, adică un ghiveci în care budiștii, musulmanii, creștinii, animiștii din triburile aborigene din Australia sunt puși pe același plan, într-o prezentare obiectivă, științifică iar elevul poate să aleagă, corect și complet informat, ce religie vrea să practice. Nici nu știi dacă să râzi sau să te indignezi când vezi asemenea bazaconii expuse cu un aer profesional, iar cei care le scriu au sentimentul că îți dau soluția problemei educației naționale.

        Pentru alții ora de religie este un loc unde un popă vine să le expună niște chestii dogmatice unor elevi, pe care-i obligă să le creadă întocmai, reușind astfel să distrugă în copii orice urmă de căutare liberă a adevărului, orice întrebări existențiale și-ar putea pune. Da, ar putea fi prost predată religia, dar ea este, mai degrabă, deschizătoare de întrebări și de reflecții decât să le închidă, e deschidere către lume, oameni și Dumnezeu.

         Mai sunt unii, foarte deștepți, care au constatat că să crezi e un act personal și intim, pe care nu îl poți împărtăși, și despre care nu poți vorbi în public, prin urmare ar trebui desființată materia religie din școală. Aș vrea să-i liniștesc pe acești pudibonzi metafizici: la Religie nu îți expui experiențele inefabile. Doar este vorba despre niște cunoștințe, expuse cu har, care să îl ajute pe elev să înțeleagă despre ce e vorba atunci când se referă la Dumnezeu, care să-i deschidă apetitul pentru o relație cu Acesta, și să-i întregească personalitatea. E vorba despre a nu amputa personalitatea oamenilor, decât a-i pune să-și exprime intimități care adesea sunt neformulabile prin cuvinte.

        Cei mai mulți dintre oponenți, neavând credință în Dumnezeu, își închipuie că așa ceva nu este posibil, iar singurele interese care-i pot mâna în luptă pe popi sunt cele pecuniare. Atunci ei hotărăsc că ora săptămânală de religie este o îndoctrinare prin care „corporația BOR” își convinge viitorii adepți să devină pupători de moaște și cotizanți la averea colosală, cred ei, a Bisericii.

        Domnul Cristian Tudor Popescu, cu toate că declară că a citit toată Biblia, de mai multe ori și în mai multe limbi, ne spune o enormitate pe care ar fi putut-o debita mai degrabă un ignorant absolut în materie: religia nu explică și nu demonstrează nimic, ea doar decretează ce e rău și ce e bine. Pentru domnia sa însă problema cea mai mare este existența lui Dumnezeu, pe care, desigur, o neagă. Zice că despre Dumnezeu nu poate spune nimeni absolut nimic, că să spui că e unic, când tot ce e există e plural, e o prostie. Întradevăr, pe Dumnezeu nu-l poți vedea, iar credința este „din auzire”, cum spune Apostolul Pavel. În același timp însă, credința nu e o absurditate gratuită, pe care unii o practică din prostie și alții din interes. Auzim despre Dumnezeu, din Biblie și de la Sfinții Părinți, care au primit revelația, ne încredem în cuvintele unor oameni cărora Dumnezeu le-a vorbit, iar prin ei ni se adresează nouă tuturor. Dumnezeu nu ne-a făcut, pentru ca apoi să rupă orice legătură, să reteze orice contact cu creatura Lui. Dar ca să accepți că Dumnezeu există, că păstrează o legătură cu noi, îți trebuie o credință pe care nu o poți demonstra ca pe o teoremă matematică. Dar nu toate propozițiile pot fi demonstrate pe cale rațională, iar asta nu le face irelevante și false.

       Apoi domnul C T Popescu face o greșeală colosală când spune că să susții că Dumnezeu e unic și omnipotent faci un atentat la democrație, că niciun preot n-ar fi putut susține că Dumnezeu e unic în regimul comunist. Serios, domnule? Ați auzit de Dogmatica părintelui Stăniloae, apărută prin 1978 și de zeci și sute de studii teologice din perioada comunistă care vorbeau despre transcendeța și unicitatea lui Dumnezeu, fără ca vreun politruc comunist să se sesizeze, cum faceți dumneavoastră acum? Probabil că cenzorii de atunci făceau mai bine distincția între planul transcendent și cel mundan, și pricepeau că modul de existență al lui Dumnezeu nu-l afecta pe Ceaușescu, ca să intervină cumva în această problemă.

      Apoi când spune că Biserica propune un sistem moral paralel cu justiția, în care e permis să furi, să înșeli, să minți, să ucizi, dar îți speli păcatele făcând daruri la Biserică, e o aberație pe care nu știu s-o fi egalat cineva în istoria umanității. Iar confundă planul religios, în care e posibilă răscumpărarea oricărui păcat, oricât de mare ar fi, dar nelegat de vreun dar material, cu justiția umană, care își urmează cursul ei, independent de starea duhovnicească a făptașului.
       Numai că, după multe argumente împotriva predării religiei în școli, după campanii de presă foarte bine orchestrate, totuși românii au ales în proporție de 90% să-și lase copiii pe seama popilor. Până acum dreptul Bisericii de a contribui la educția copiilor noștri era acordat cavis-automat de statul român. A fost pus la îndoială de activiștii atei și câștigat prin lupta comună a Bisericii și a laicilor care s-au implicat. De acum Biserica are datoria să facă această oră să fie mai bine predată, să ajungă la mintea și la inima copiilor, să însemne ceva mai mult în viața lor.

Paul Curca
 

miercuri, 14 ianuarie 2015

Ora de Religie, darul lui Dumnezeu pentru noi

     Doresc ca în următoarele rânduri să arăt care este importanţa şi frumuseţea orei de religie văzută din mijlocul copiilor, şi nu din perspectiva unui studiu. Ora de religie aduce bucurie şi pace sufletească în sufletul copiilor, multă speranţă şi nădejde, satisfacţie şi entuziasm.
       E ora unde elevul învaţă că e dreptul lui să aleagă în viaţă o anume cale, dar şi să nu-l jignească pe cel ce nu alege drumul său. Învaţă că această libertate implică responsabilitate şi că Dumnezeu este Iubire şi este îndelung-răbdător, că este Lumină care-l luminează dacă stă în Lumină.
        Dumnezeu nu pedepseşte, El este numai Iubire, însă alegerea sa de a se depărta de Dumnezeu şi greşelile sale îşi au plata lor. Depărtarea de aceste valori pe care, chiar dacă elevul nu le percepe atunci, în ora de religie, în profunzimea lor, le va înţelege mai târziu şi va avea unde să se întoarcă (să se ridice), atunci când va avea nevoie, şi nu va striga, cu disperare: „Mamă, unde este Dumnezeu? Tată, unde este Dumnezeu?“.
        Ele, valorile, se aşază în mintea şi sufletul său şi va putea să se întoarcă asemeni fiului risipitor, care a plecat de-acasă, dar a avut puterea să se ridice şi să se întoarcă. Această putere şi aceste valori se regăsesc în temele discutate la ora de religie. Ele poartă în sine puterea împlinirii. Exemplific aceasta prin câteva subiecte care sunt cuprinse în programa şcolară şi în care se regăsesc valorile amintite mai sus: „Dragostea faţă de aproapele - Pilda samarineanului milostiv“ - clasa a V-a, „Binefacere şi recunoştinţă - Vindecarea celor 10 leproşi“ - clasa a VI-a, ,“Hristos, Lumina lumii - Vindecarea orbului din naştere“, „Căinţă şi iertare - Pilda Fiului Risipitor“, „Iubirea prin fapte - ajutorarea celor aflaţi în suferinţă“ - clasa a VII-a, „Pilda neghinei - îndelunga răbdare şi dreptatea lui Dumnezeu“, „Imnul dragostei creştine“ - clasa a VIII-a.
       Am enumerat doar câteva teme ce prezintă valorile menţionate, pe care le-am selectat aleatoriu pentru că întreaga programă a disciplinei Religie e alcătuită din aceste valori cuprinse toate într-una singură, iubirea. Aş putea să vă arăt acesta făcând o scurtă prezentare a lecţiilor pe fiecare an de studiu.
       Acum, rândurile sunt  limitate, dar, dacă e nevoie, am să mă străduiesc să vă fac să înţelegeţi că toate acuzaţiile care sunt aduse orei de religie sunt neîntemeiate.
        Nu putem să-i creştem pe copiii fără Hristos
       Câtă frumuseţe şi înţelepciune găsim în pildele Mântuitorului, pe care le aşteaptă elevii la oră şi sunt însetaţi să le cunoască! Aproape în fiecare oră de religie, ei zic: „ Ne mai spuneţi şi astăzi o poveste?“ Răspunsul este DA, pentru că nu putem să-i lipsim de înţelepciunea şi învăţăturile pildelor.
      Dacă lângă inteligenţă (deşteptăciune) punem pe Hristos, vom dobândi înţelepciunea. Nu putem să-i creştem pe copiii noştri fără Hristos. Nu puteţi, câteva glasuri, să luaţi acest dar al lui Dumnezeu, pe care l-am primit, dar pe care trebuie să-l valorificăm.
       Într-o lume care se străduieşte ca asemenea mentalităţi - educaţie fără religie - nu numai să fie cunoscute, ci şi să fie impuse celorlalţi, desconsiderându-i dacă nu gândesc la fel, în loc să facă reverenţă în faţa celor ce văd evidenţa, misiunea dascălilor de religie - care au aceeaşi pregătire ca a colegilor profesori, devine tot mai grea.
      Avem încă generaţii de părinţi care, chiar dacă n-au făcut Religie în şcoală (mă refer la generaţia mea, cei de 35-40-45 ani), au fost educaţi de părinţii lor, care L-au cunoscut pe Dumnezeu şi în cadrul orelor de religie. A urmat o perioada în care copiii au fost lipsiţi de această bucurie. După Revoluţie, am redobândit acest dar, şi copiii lor au putut să-L cunoască pe Hristos, încă din şcoală, reuşindu-se astfel, ca acest liant între oameni, generaţii - Hristos, să rămână în mijlocul nostru.
       Provocări didactice
         Şi acum...? Lăsaţi-i pe copiii acestor vremuri să devină părinţi adevăraţi şi nu doar „părinţi instruiţi“, ca să nu ajungem în situaţia de a rupe acest liant dintre generaţii. Lăsaţi-i să se bucure de izvorul nesecat al Sfintei Scripturi şi de Tradiţia Sfântă, pe care cei ce n-au cunoscut-o, descoperind-o, devin admiratori ai Sfântului Ioan Gură de Aur, ai Sfântului Vasile cel Mare şi ai altor Sfinţi Părinţi, care ni L-au arătat pe Hristos. Să ne ferim de învinuirea copiilor care, mai târziu, dacă le vom lua această şansă, ne vor reproşa că le-am furat darul primit de la Dumnezeu - ora de religie. În marea Sa iubire, Dumnezeu îi va ajuta şi pe ei, dar de ce să-i  punem în situaţia delicată de a cere explicaţii cu privire la faptul că disciplina Religie lipseşte din foaia lor matricolă şi de ce.
        Sunt multe lucruri pe care trebuie să le îndreptăm în predarea orei de religie şi a celorlalte ore şi, în general, în sistemul educaţional, dar nu aşa. De foarte multe ori, disciplina de învăţământ este asociată cu profesorul care o predă. Unor elevi le place o anumită materie pentru că le place profesorul. E firesc!
      De aceea, aceste noi provocări trebuie să ne determine pe toţi profesorii, nu numai pe cei ce predau religia, să medităm profund la ceea ce facem şi cum facem ca să nu fim părtaşi la ignorarea acestui dar de la Dumnezeu - ora de religie.
 (Prof. Măriuca Neagu, inspector şcolar de religie în cadrul Inspectoratului Şcolar Judeţean Sibiu, Ziarul Lumina, 14 dec 2015)

luni, 29 decembrie 2014

Religia, şcoala şi dreapta măsură

       Se discută aprins pe tema orelor de religie din şcoli. Dacă să existe sau nu, dacă să fie obligatorii sau facultative, dacă să focalizeze asupra creştinismului, a ortodoxiei, sau să prefere generalitatea unor prelegeri de istoria religiilor.
       Am mai multe argumente care, din punctul meu de vedere, pledează, în mod raţional, pentru păstrarea în programa şcolară a orelor de religie. Mai întîi, e firesc şi recomandabil ca orice spor de cunoaştere, orice efort de înţelegere, fie că e vorba de istoria doctrinelor economice, de astrofizică, sau de marile texte sacre ale umanităţii, să îşi afle locul în programul de formare şi in-formare a omului tînăr. A evacua religia din sfera culturii e, oricum, ilustrarea unei ignoranţe cronice cu privire la istoria artei, a literaturii, a învăţămîntului universitar, a identităţii spirituale europene şi planetare. Ideea că studiul religiei produce bigoţi, că e vetust, că lezează autonomia statului laic vine, mai mult sau mai puţin conştient, în continuarea propagandei ateiste, a retoricii – cu adevărat vetuste – pentru care religia e „opiumul popoarelor”. 
       Există, e drept, un mod rudimentar, superstiţios, de a te raporta la tematica transcendenţei, dar tocmai de aceea e foarte important să avem, încă din şcoală, o bună întîlnire, un dialog luminat cu această tematică. Iar dacă tot ce e tradiţie e „vetust“, atunci n-avem decît să ne naştem din nou, spălaţi pe creiere, voioşi să „sheruim“ un confortabil statut de fiinţe virtuale. Cît despre laicitate, nicăieri în civilizaţiile europene bine aşezate, ea nu implică, dincolo de o firească separare a domeniilor şi competenţelor, o ipocrită acţiune de subminare reciprocă. Roluri specifice, autonomie, dar nu excludere şi cu atît mai puţin dispreţ mutual.
        Trebuie să recunoaştem că opozanţii orelor de religie din şcoli au ce au mai ales cu religia autohtonă. Dacă s-ar introduce cursuri de mitologie greacă, sau de filozofie buddhistă, cei „ofensaţi“ ar fi mult mai puţini. Or, normal este ca orice comunitate să aibă cultura propriei ei confesiuni. Să trăieşti într-un spaţiu creştin şi să n-ai habar ce este Eucharistia, ce sunt „tainele“, ce înseamnă Crăciunul, ce se întîmplă în timpul liturghiei, ce rost are icoana şi ce deosebiri sunt între catolici, ortodocşi şi protestanţi e o formă de incultură fudulă. Nu strică nimănui să ştie mai mult decît ştie şi să priceapă universul simbolic şi ritual al bunicilor săi. Şi, mai ales, nu strică nimănui să citească Scriptura, de vreme ce nici lectura Coranului, a Talmudului şi a Upanishadelor nu trece drept futilă în ariile culturale pe care le reprezintă.
        O problemă există, totuşi. Nu e de loc indiferent cine îşi asumă funcţia pedagogică în programa şcolară. O oră de religie prost făcută, o oră de religie debitată convenţional, într-o atmosferă de evlavie formală, o oră de religie predată de profesori slab pregătiţi, care nu fac nici o diferenţă între ora de religie de la şcoală şi predica duminicală de la biserică – e un „experiment” ratat, care poate avea efecte mai rele decît chiar lipsa totală a oricărei instrucţii religioase. Am auzit lucruri smintitoare despre preoţi care promiteau iadul copiilor nepostitori sau celor care merg la film duminica. Am auzit discursuri agresiv-inculte şi de un schematism robust, despre o problematică prin definiţie inefabilă. Dacă BOR insistă să se pronunţe în legătură cu organizarea învăţămîntului religios în şcolile publice, atunci trebuie început cu cei care asumă rolul de profesori. Altfel, se vor livra argumente greu de contestat celor care se opun oricum materiilor „mistice”…
       Andrei Pleșu, articol publicat în ziarul Adevărul din 29 dec 2014

duminică, 28 decembrie 2014

De ce pentru studiul religiei în şcoală?

       Religia creştină reprezintă modelul de Absolut. Studiul ei este la fel de necesar cum este cel al logicii, al matematicii. Pentru că şi ele te vor îndrepta cumva spre Dumnezeul Cel infinit, spre Creatorul Care a făcut totul după o rânduială anume, nu la întâmplare. Ai nevoie să ştii ce e Absolutul. Spre ce aspiri. Or, în asta s-a gândit din vechime până astăzi. S-a gândit religios. Trebuie să ai şi istoria acestor întâmplări, a ceea ce s-a petrecut în Vechiul Testament, în Noul Testament. Ele contează foarte mult pentru caracterul omului. Religia te învaţă să fii moderat, să fii bun cu celălalt. Pentru că dacă nu este Cineva care să te înveţe asta, înseamnă că eu sunt un posibil duşman al dumitale, un sălbatic, care te pot fura, te pot omorî fiindcă tu ai ceva ce eu nu am. Aceste frâne spirituale vin prin intermediul religiei. Lăsând la o parte faptul că modele mai frumoase decât Hristos, Maica Domnului, sfinţii nu există.
       Ele au inspirat şi arta cea mai înalt calitativă existentă în lume la ora actuală. Priviţi o lucrare de-a lui Rafael. E perfectă. De ce? Datorită inspiraţiei lui religioase cu care el a lucrat Madonna. Nu ştiu exact ce se predă în şcoală la ora de religie, dar mi-ar plăcea să aud că se învaţă serios, că se învaţă lucruri frumoase despre Hristos din Evanghelie. Nu trebuie să ne mulţumim că ştim pe de rost Tatăl nostru. E prea puţin. Sau dacă ne oprim la Tatăl nostru, măcar să ştim să interpretăm această rugăciune care, deşi pare simplă, conţine multă teologie. Acolo nu sunt doar nişte cuvinte înşirate şi atât. Sunt pentru aprofundarea studiului religios şi pentru selecţionarea cât mai atentă a oamenilor care predau religie. Cine predă religie trebuie să fie un om citit, un om de cultură. El trebuie să fie model pentru copii. Să fie exemplu de bunătate, să ţină legătura cu preotul parohiei unde se află şcoala la care predă, cu comunitatea de care aparţine. Sărbătorile să fie cu adevărat întâlniri bucuroase pentru toţi cei prezenţi. E nevoie de multă muncă ca lucrurile să meargă bine, să se dezvolte frumos. La ora actuală, dacă punem cunoştinţele religioase pe care le are un tânăr în balanţă cu sportul, cu ultimele rezultate ale românilor la diferite concursuri de tenis sau fotbal, cred că ultimul a câştigat mai mult teren în faţa religiei. Şi asta nu e bine.
       Violenţa care îşi face simţită prezenţa tot mai mult în şcolile noastre este de asemenea un prilej să vorbim mai mult despre blândeţe, despre cine este Hristos şi ce vrea El să ne spună, spre ce ne îndrumă El. De aici trebuie să pornim. Oamenii lăsaţi în status nascendi sunt agresivi şi consideră legitim ca, dacă cineva le-a făcut ceva rău, să răspundă şi ei cu asupra de măsură. Acesta este omul natural. Îndreptarea, combaterea omului natural chiar din şcoală este nu doar benefică, ci imperios necesară. Nu mai vorbesc despre abordarea subiectelor delicate pe tema sexualităţii pe care libertatea prost înţeleasă le pune în altă lumină, total distorsionată faţă de cum sunt ele de fapt. Pe toate trebuie să le punem în lumina care să nu distrugă viziunea religioasă asupra omului.
În ce priveşte sănătatea mentală a românilor din perioada socialistă şi comunistă, a fost o sănătate a terorii, a fost sănătatea unor oameni care nici măcar nu erau foarte sinceri. Astăzi lucrurile nu mai sunt aşa. Însă acum lumea este prea liberă, este dezorientată. De aceea nu mai vede sensul. Deşi caută. Şi caută fie să-şi facă vreo casă mare-mare, fie să plece în străinătate să câştige mai mulţi bani, să aibă o viaţă cât mai bună. Oamenii sunt dezorientaţi. Trebuie să fim conştienţi că nu aici este paradisul, că avem o măsură, că urmează involuţia, vin bolile şi moartea. Trebuie să înţelegem lucrurile astea. Ele se învaţă la ora de religie. Nu sunt un viciu al societăţii, ci reprezintă cursul firesc al vieţii pe care îl ai aşa cum ţi-l pregăteşti. Nimeni nu spune să fii inactiv, Biserica nu propovăduieşte asta. Creştinismul te învaţă să fii muncitor. Să ai o casă, să-ţi faci o grădină dacă poţi, dar să fii şi moderat. Aşa o să-ţi fie bine. Altfel, singur nu-ţi va fi prea uşor. Spre sfârşitul vieţii te aşteaptă căminul, altul care să-ţi dea de mâncare…
      Greşeala mare care se face în societatea actuală este independenţa absolută a domeniilor. Adică teologia, Biserica să fie împinse în spaţiul privat cât mai mult, încercându-se eliminarea lor din spaţiul public. Şi mergând pe linia asta, e teologie, să o lăsăm doar în Biserică, e ştiinţă, nu te băga, e economie, nu te atinge, e politică, ai interzis, nu ajungem nicăieri. Trebuie să existe interconectare şi până la urmă ruşine unii faţă de alţii atunci când nu procedăm corect. Aşa se creează comunitatea. Nu la modul iresponsabil.
      Prof Dr Aurel Romilă, Ziarul Lumina de Duminică, 14 dec 2014

vineri, 26 decembrie 2014

Scoaterea religiei din şcoli, atentat la fiinţa naţională


       Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor, ÎPS Pimen, critică dur, în Pastorala la sărbătoarea Naşterii Domnului, decizia privind eliminarea religiei dintre disciplinele studiate obligatoriu în şcolile din învăţământul de stat.

       „Credinţa, spune Sfântul Apostol Pavel, este din auzire, iar auzirea prin cuvântul lui Hristos” (Romani 10, 17). Luând aminte la acest adevăr mântuitor, înaintaşii noştri, cârmuitori de ţară, părinţi slujitori ai sfintelor altare ale Bisericii noastre strămoşeşti, urmând pilda sfinţilor dascăli şi ierarhi ai Bisericii creştine, una şi nedespărţită, au rânduit ca tinerii şcolari să primească o dată cu cunoştinţele de cultură generală, ştiinţă, istorie şi cunoştinţe de religie, cunoştinţe care sporesc credinţa şi ajută la educaţia lor morală. „Credinţa noastră, scrie unul din marii noştri profesori de teologie, nu este un articol de import, ca merele de California. Ea este sufletul cu care s-a născut poporul român. Este temelia vieţii noastre sufleteşti, e centrul ei de greutate, este siguranţa noastră în faţa neprevăzutului nostru istoric. Şi nu avem noi dreptul, şi nicio generaţie nu-l are, de a înstrăina sau profana după gustul timpului acest străvechi şi sfânt patrimoniu naţional al tuturor veacurilor şi generaţiilor româneşti”. De aceea, intenţia de a scoate din trunchiul comun al învăţământului românesc predarea religiei este „un atentat” la fiinţa noastră naţională, la credinţa neamului nostru românesc, este o ofensă a maiestăţii divine. Credinţa creştină a fost trăită şi mărturisită înaintea păgânilor şi de copii, cu preţul vieţii lor, începând cu primele veacuri creştine şi până astăzi, aşa cum a fost în timpul regimului comunist-ateu.

        Anul acesta, presa noastră bisericească ne-a dat ca exemplu mărturisirea credinţei creştine de cei patru fii ai binecredinciosului voievod Constantin Brâncoveanu.

       Trăirea şi mărturisirea credinţei creştine este împletită cu necazurile, cu suferinţa şi încununată cu mucenicia. Acest adevăr ne-a fost spus de Însuşi Mântuitorul nostru Iisus Hristos: „În lume necazuri veţi avea” (Ioan 6, 33; 15, 20). Sfântul Apostol Pavel spune limpede: „Vouă vi s-a dăruit pentru Hristos nu numai să credeţi în El, ci să şi pătimiţi pentru El” (Filipeni 1, 29); „Prin multe suferinţe trebuie să intrăm în Împărăţia lui Dumnezeu” (Faptele Apostolilor 14, 22). Frumuseţea învăţăturii şi trăirii creştine se oglindeşte în legile sale morale şi, nu în ultimul rând, în operele de cultură şi artă care constituie patrimoniul naţional al poporului, al ţării. De aceea predarea religiei în şcoală are menirea, între altele, să ajute pe elev, viitorul cetăţean de seamă al ţării, să înţeleagă şi să preţuiască operele de cultură şi artă create sub inspiraţia credinţei creştine, să înţeleagă faptul că rădăcinile culturii şi civilizaţiei europene sunt cele ale religiei creştine.
       Astăzi, mai mult ca oricând, avem îndatorirea sfântă să mărturisim credinţa noastră creştină prin cuvânt şi faptă, îndeosebi prin pilda vieţii noastre de creştini, iertând şi binecuvântând pe cei ce ne greşesc sau ne urăsc. În trăirea vieţii noastre cu îndestulare din cele pământeşti să nu uităm de „fraţii prea mici” ai Mântuitorului nostru Iisus Hristos, ajutându-i în lipsurile şi necazurile lor. Să ne păstrăm dreapta credinţă în care ne-am născut, propovăduită nouă de Sfântul Apostol Andrei.

luni, 22 decembrie 2014

Ora de religie, încotro?

      Sunt unii, scria Simion Mehedinţi în prefaţa cărţii „Poţi fi om deplin fără să fii creştin?“ apărută în 1923, care au cerut eliminarea educaţiei religioase din şcoală, fără să ia în seamă că rolul precumpănitor al marilor popoare în istoria modernă s-a sprijinit mai ales pe temeiul religios al vieţii lor. Din conştiinţa creştinilor anglo-saxoni a izvorât marea revoluţie engleză care a dăruit Europei cel dintâi model de stat constituţional. Sub Cromwell s-a hotărât cine va avea întâietate între popoare: care neam va întemeia cel mai mare imperiu colonial şi care limbă europeană va ajunge mai răspândită pe faţa pământului. Mai târziu, adaugă profesorul Mehedinţi, când şi-au făcut şi francezii socoteala istorică a vieţii lor, în marea revoluţie de la 1789, punctul de plecare n-a mai fost religia, ci filosofia, Contractul social, Drepturile omului şi alte idei de un interes prea relativ (care au sporit scepticismul şi au zguduit mereu statul, secând puterea de viaţă a marelui popor francez).
       În sfârşit, în vremurile noastre, îşi continuă ilustrul pedagog pledoaria sa, revoluţia rusească, lipsită nu numai de religie, ci şi de filozofie, a dus o vastă împărăţie la fărâmare, anarhie şi nihilism, cum duc toate mişcările pornite dintr-o concepţie pur materialistă a vieţii. Întorcându-se către români, Simion Mehedinţi se întreabă retoric: mai păstrează acest popor simţul pentru cele eterne? Sau în loc de a-şi mai face socoteli cu veşnicia şi a-şi măsura preţul vieţii în raport cu înalta concepţie a datoriei ,va luneca şi el în scepticism şi vulgaritate?
       Creştinismul a ridicat mereu pe om peste nivelul totdeauna şovăitor al judecăţilor legate de relativitatea intereselor trecătoare, fiindcă el nu este o confesiune oarecare, ci e formula etică cea mai deplină în toată dezvoltarea omenirii de până astăzi şi cea mai sigură temelie pentru progresul individual şi naţional. „Încredinţat că timpul de faţă are o însemnătate unică în toată desfăşurarea vieţii poporului român, ştiind că toată semănătura de la Decebal şi Traian până în zilele noastre trebuie să dea roade acum sau niciodată şi că viaţa modernă fără populaţie deasă este cu neputinţă, iar sporul demografic şi economic este imposibil dacă sufletul nu este sănătos, adică omul nu are ochii spre idealul care licăreşte în zarea eternităţii, mi-am dat seama că poporul român trebuie îndrumat mai mult ca orişicând spre o educaţie religioasă. Aceasta este numaidecât necesar pentru igiena lui morală şi e o condiţie indispensabilă pentru progresul statului“. Acestea erau ideile care animau mintea şi inima marelui pedagog român.
       Există şi azi intelectuali care gândesc asemenea lui Simion Mehedinţi, dar care nu sunt ascultaţi sau, poate, nu sunt aşa de curajoşi în a spune ce cred. Educaţie fără religie în şcoală înseamnă o amputare pentru beneficiarii ei, copiii acestui neam.
       Familia, şcoala sunt cele care investesc în ei. Să fie exclusă Biserica? Pe ce considerente? Ce feedback vom avea de la nişte copii pentru care Hristos şi învăţătura Lui nu înseamnă nimic, fiindcă nici nu au auzit de ele? Vrem să creştem amorali şi indiferenţi sau oameni morali, pentru care valorile creştine sunt adevărate repere? Ceea ce comunismul a ajuns să impună cu sila, distrugând vieţi şi vrând parcă să închidă cerul pentru generaţiile „omului nou“, se face acum, sub ochii noştri, cu un duh care, în esenţă, vrea acelaşi lucru.
       Nu cred că e necesar să ne întoarcem la perioada când Biserica era interzisă, iar învăţământul religios de stat era sugrumat de comunişti. Au fost de ajuns 50 de ani. O vedem bine. Nici acum nu ne-am revenit încă.
Articol de Augustin Păunoiu, Ziarul Lumina de Duminică, 7 dec 2014

joi, 18 decembrie 2014

Reacție tendențioasă a ziarului Adevărul la hotărârile Sfântului Sinod cu privire la ora de religie


Cum era de așteptat, oamenii bine plătiți care au în sarcină denigrarea Bisericii Ortodoxe Române și a învățământului religios din școlile publice, au reacționat în stilul caracteristic, cu un tipic ușor de anticipat, la hotărârile luate de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române pentru susținerea predării religiei în învățământul preuniversitar.

Însuși titlul articolului ne duce la ideea că textul pornește într-o notă de denigrare a reacțiilor forului suprem de decizie al BOR în legătură cu disciplina religie. În ziarul Adevărul din 18 decembrie 2014 suntem anunțați că ” Patriarhia se zbate să păstreze Religia obligatorie în şcoli”. Considerăm că experiența vastă de jurnaliști i-ar fi ajutat pe cei de la Adevărul, care luptă împotriva ADEVĂRULUI, să găsească un termen adecvat realității. Biserica nu se zbate, nu apelează la gesturi extreme, nu se simte epuizată astfel încât să-și exprime ultimele reacții, ci face ceea ce a făcut de veacuri și ceea ce este datoare să facă: să apere credința ortodoxă și pe cei care trăiesc potrivit acestei credințe, de toate atacurile venite din partea potrivnicilor. Biserica nu a dat semne de slăbiciune nici când marii persecutori și-au pus în gând să șteargă de pe harta Imperiului Roman și ultima urmă de creștin, nici când Imperiul Bizantin a fost tulburat de disputa împotriva sfintelor icoane. Cu atât mai mult acum, Biserica nu se lasă intimidată și nu stă retrasă în spatele jilțurilor arhierești, ci reacționează statutar prin glasul Sfântului Sinod, care emite decizii ce se aplică în toate parohiile.

Cele trei persoane care apar frecvent și emit judecăți eronate cu privire la ora de religie invocând corectitudinea politică trebuie să știe că o hotărâre a Sfântului Sinod se aplică în fiecare parohie și de către toate miile de preoți și milioanele de credincioși pe care aceștia îi păstoresc. Este timpul ca adversarii Ortodoxiei să renunțe la veșnicele exemple de încălcare a normelor canonice de către câțiva dintre slujitorii altarului, care au căzut în diverse capcane provocați în mod intensiv, ci să asculte de acum încolo glasul zecilor de mii de slujitori ai altarelor și monahi care reprezintă vocea Evangheliei până la sfârșitul veacurilor.

Nu știm cum au ajuns jurnaliștii la concluzia că reacția Sfântului Sinod reprezintă ”încercările aproape disperate ale Patriarhiei de a păstra Religia ca materie obligatorie în şcoli”. De unde reiese disperarea? Dacă într-adevăr era disperare, Sfântul Sinod s-ar fi întrunit în ședință extraordinară, convocată special pentru rezolvarea acestei probleme în cel mai scurt timp posibil. Acum, pe 16 și 17 decembrie a fost una din cele două ședințe ordinare care se desfășoară în cursul unui an, de regulă, primăvara și toamna. Biserica nu a dat niciodată dovadă de disperare, pentru că disperarea este provocată de deznădejde și necredință. Nu a fost disperată Biserica nici pe vremea lui Dioclețian, marele persecutor, nu este nici în contemporaneitate.

Cuvântul potrivit ar fi îngrijorare, dar nu pentru statutul Bisericii în societate, ci pentru faptul că ai săi credincioși sunt asaltați de informații mincinoase menite să le zdruncine credința și să le piardă sufletul. E îngrijorată Biserică pentru faptul că cei care militează pentru respectarea drepturilor omului, încalcă aceste drepturi și, în loc să urmărească ajutorarea, urmăresc distrugerea sufletească. În fața provocărilor proorocilor mincinoși, Biserica are datoria de a apăra învățătura Mântuitorului Hristos și  de a reaminti credincioșilor adevărata învățătură revelată de Dumnezeu. Știu că ar fi fost mai bine pentru adversari ca Biserica să tacă, dar dacă începe să vorbească, de unde trageți concluzia că are reacții disperate? Cumva disperarea e în altă parte? Maniera în care este scris articolul arată, mai degrabă, că acuzatorii dau dovadă de disperare. Sau, dacă v-ați exprimat în acest fel ca să manipulați din nou opinia publică, să știți că nu mai funcționează strategia. Oamenii și-au dat seama cu cine au de-a face.

Jurnaliștii au rămas uimiți că Biserica a ieșit la luptă și cu arme moderne. Sfântul Sinod a dat binecuvântare pentru înființarea Asociației Părinților pentru Ora de Religie (APOR). Dacă până acum asociațiile umaniste, care în fapt au drept scop dezumanizarea ființei umane, erau ele mai energice voci care se auzeau cu privirea la ”contaminarea” copiilor prin religie, în curând se va auzi și o voce oficială care va demasca în fața opiniei publice toate dedesubturile campaniei ateiste. Cu această ocazie vor fi prezentate toate cazurile întâlnite în școlile din România în care unii copii sunt obstrucționați să participe la orele de religie. Dacă ASUR bătea monedă pe un caz în care un părinte se simțea lezat că are dreptul de a face o cerere pentru a-și retrage copilul de la ora de religie, iar acest lucru era prezentat drept discriminator, acum a sosit momentul ca APOR să arate adevăratele drame prin  care trec copiii care vor să studieze religia, dar sunt opriți prin diverse amenințări: scăderea notei la purtare, corigență dacă alege religia ca disciplină opțională și nu matematica sau altă materie, mustrare în fața clasei, denigrare, etc. A sosit momentul ca adevărul să iasă la suprafață!

Ca orice articol postat de Adevărul pe tema orei de religie, urmează partea a doua, în care intervin veșnicii apărători ai doctrinei secular-umaniste. Catalogați drept experți, pionii campaniei ateiste reiau aceleași teze învățate pe de rost. Nu știu cum de nu  și-au dat seama până acum că se contrazic? Dăm un singur exemplu: ”De ani de zile atragem atenţia că înscrierea din oficiu la ora de religie este imorală şi este în contradicţie cu Legea cultelor. Obligativitatea participării la ritualuri religioase reprezintă un fapt penal“ afirmă Toma Pătrașcu. Din moment ce legea cultelor garantează libertatea religioasă, iar pentru ora de religie se dă posibilitatea să alegi, unde se mai găsește obligativitatea? Însăși Ortodoxia este o religie a libertății. Sfânta Scriptură ne spune că acolo unde este Duhul Dumnului, acolo este și libertatea. E imposibil ca o religie a libertății să oblige pe cineva să facă un lucru dacă nu și-l dorește. Nu a fost nimeni luat cu forța la un ritual religios, nici nu a fost forțat să se închine. Cine nu dorește acest lucru, are dreptul să nu participe. Nici Mântuitorul nu-i mântuiește pe oameni cu forța: ”Iată, Eu stau la ușă și bat. De va deschide cineva, voi intra la el și voi cina cu el”. Întâlnirea cu Hristos depinde de opțiunea omului, la fel și întâlnirea cu profesorul de religie. Nu vrei să te întâlnești cu el, nu deschizi ușa!

Următoarea reacție, la fel de încurcată, vede în hotărârile Sfântului Sinod, o modalitate de a pune presiune pe părinți de a-și înscrie copiii la ora de religie. De asemenea, Biserica este acuzată că nu acceptă că există libertatea de exprimare. Dacă BOR și-a exprimat părerea, înseamnă că nu acceptă libertatea de exprimare? Dar libertatea de exprimare a BOR de ce nu este recunoscută? E valabil acest principiu doar când ne exprimăm noi și ceilalți tac? Dacă BOR își prezintă atitudinea, lezează libertatea de exprimare a secular umaniștilor? Sau, mai bine zis, mergând pe regula impusă de ei, ateii sunt deranjați că BOR se exprimă? Păi, nu spuneți voi că se impune să acceptăm faptul că există libertate de exprimare?

Cu ce credeți că se încheie articolul? Cu cele trei cazuri de preoți care au ieșit în evidență cu lucruri negative, oprite de canoanele bisericești. Dar, parcă, acum vorbeam de ideologii. Persoanele menționate nu sunt reprezentative pentru religia creștină, sunt persoane care au căzut pradă provocărilor diverse și au deviat de la menirea lor. O exepție nu reprezintă regula de bază a unei religii. O persoană care greșește, nu ne duce la concluzia că învățătura este greșită, ci modul de aplicare al ei de către o persoană, în anumite circumstanțe e greșit. Ar fi fost onest să se arate ce îi învață rău religia pe copii, nu cum sunt biruiți unii slujitori de ispite.

După părerea noastră, era indicat ca în acest context să se facă o analiză asupra prestațiilor profesorilor de religie în școli, în comparație cu profesorii de alte materii. Nu am auzit de profesor de religie care s-a sinucis, de profesor de religie care incită la violență, de profesor de religie care să promoveze pornografia, de profesor de religie care să vândă cărți copiilor în schimbul notelor, de profesor de religie care să agreseze elevii, etc. (am enumerat cazuri prezentate la știri în ultimele două săptămâni) De ce vorbiți de ora de religie și bravați cu două cazuri de preoți care și-au încălcat jurămintele și nu vorbiți de profesorii de religie? Oricum acei preoți nu ajung la catedră să le vorbească elevilor despre moralitate. Unii dintre ei nici nu mai sunt în cler, deci nu sunt reprezentativi pentru Ortodoxie.

Este cazul ca opinia publică să se facă auzită și să scoată la iveală politica agresivă de denigrare a Bisericii. Ne vom alătura APOR pentru promovarea Adevărului Veșnic, nu a celui ”mincinos” cu mesaj ascuns. Adevărul despre ora de religie și implicațiile ei în educația armonioasă a elevilor trebuie căutat în revelația divină păstrată de la Mântuitorul Hristos și Sfinții Apostoli în Biserică și nu în ziarul Adevărul, care a demonstrat încă o dată că e un ziar potrivnic Adevărului Veșnic.